domenica 27 febbraio 2022

A BISCIA IN TU TEITU di Costanza Modena

 

A giügaivu cun me sö e autre amighe

veixin a a ca, da u stagiu, in e Tasciaire.

Mi a l’eiru a petita, ela me maire…

tüta pijà in t’in muju de fatighe.

 

A in sertu puntu a a sentu, a ciamava,

a nu acapiivu, a so sulu ch’a criava:

“Ciama Petrin cu’ u s-ciopu, o cu’ in bastun,

ti viesci che biscia, a fa impresciun!”

 

“Vegnì, u gh’è in serpente da amassà,

purtai u s-ciopu, nu faine ciü aspeità!”

Mi a l’aixeivu ina puira da nu dì,

ma a cumesciun a l’aixeiva daita a mì!

 

A biscia a l’eira grossa cume in brassu,

a pendeva da u teitu, ascaixi adossu

a me sö, assetà in sce u scarin,

ch’a l’aixeva e bürate lì veixin.

 

Petrin u spara e cu’ ina s-ciupetà

u ciapa a bestia, u ne fa due metà.

De puira a ne faixeva ascì da morta,

longa dui metri, verde e giala, storta.

 

Cun a vangheta Petrin u l’ha pusà

veixin a u camin a fara remirà

e chi passava: “Che bestiun!” u dixieva

e in po’ ciü in là in ta strada u se faixeva.

 

In omu u s’è fermau, u l’ha gardà:

“U ve despiaixe se a m’a portu a cà?

Arustia a duvé a l’è in bucun,

u nu capita spessu l’ucaxiun!”

 

U se n’ha fau ina bela mandià

e nui, ancù cei de tremaixiun:

“Che brüti güsti serta gente a l’ha,

a nu a mangereva mancu pe’ in miriun!”

 

 

 

Costanza Modena – Dialetto di Sanremo

 

 

LA BISCIA NEL TETTO

 

Giocavo con mia sorella ed altre amiche,

vicino a casa, presso la stalla, su alle Tasciaire.

Io ero la bambina, lei mia madre,

tutta presa in un mucchio di lavori.

 

Ad un tratto la sento, mi chiamava,

io non capivo, so solo che urlava:

“Chiama Petrin, che venga con lo schioppo o con un bastone,

Vedessi che biscia, fa impressione!”

 

“Venite, c’è un serpente da uccidere,

portate lo schioppo, non fateci aspettare!”

Io avevo una gran paura,

ma (mia sorella) la commissione l’aveva data a me.

 

La biscia era grossa come un braccio,

pendeva dal tetto, quasi addosso

a mia sorella, seduta sul gradino,

che aveva le bombe lì vicino.

 

Petrin spara e con una schioppettata

colpisce la bestia, la divide in due.

Paura ne metteva anche da morta,

lunga due metri, verde e gialla, storta.

 

Con la vanga Petrin l’ha messa

vicino alla strada per farla vedere

a chi passava: “Che bestione!” diceva

e si faceva più in là nella strada.

 

Un uomo si è fermato, l’ha guardata:

“Vi dispiace se me la porto a casa?

Arrostita a dovere è un boccone,

non capita spesso l’occasione (di mangiarne).

 

Ne ha fatto un bel fagotto

e noi, ancora piene di tremore:

“Che gusti ha certa gente…

non la mangerei neanche per un milione!”

 

Nessun commento:

Posta un commento