sabato 25 settembre 2021

E FOURE DA NONA di Costanza Modena


 

A nona Custansina a ne cuntava

de longu e foure che a s'aregurdava

scangiandu storia, mes-ciandure in puchetu,

da fare cumparì növe de acatu.

 

Nui nevi ciü pecin, inturnu a ela,

cu' a buca averta, a a staixeimu a sènte;

se a ne finiva üna, in'autra bela

a l'eira chela du gatu inteligente.

 

A nona a l'eira grande in ti discursi

cei de babaci, de luvi, de ursi,

brasse ch'i te aciapava cun die düre

e i te tirava drente a stansie scüre.

 

E porte i se druviva cian cianin,

scruscendu in ti gàngari, e a fin

u cumpariva de longu chela stria

che i petiti a se purtava via.

 

Ina gran puira a ne meteva in colu

e, cande u l'eira l'ura de durmì,

ste foure i ne girava pe' u servelu

e u cö u bateva forte da murì.

 

Se a porta a se druviva e in fi de lüxe

u sciurtiva da a zina, sensa vuixe,

l'umbra da maire ch'a ne survejava

a paixeva ina stria ch'a ne arubava.

 

A se cruviimu a testa cu' u lensö

pe' carmà in poucu u batitu du cö,

dopu un po' u sonu veru u ne pijava

e a puira de ste storie a se n'andava.

 

 

 

Costanza Modena – Dialetto di Sanremo

 

 

LE FAVOLE DELLA NONNA

 

la nonna Costanzina ci raccontava

sempre le favole che si ricordava,

cambiando e mescolando le storie,

tanto che sembravano nuove.

 

I nipotini, intorno a lei,

l'ascoltavano a bocca aperta;

appena ne terminava una,

subito volevano quella del gatto intelligente.

 

La nonna era forte quando raccontava

di babau, lupi, orsi,

di braccia che ti prendevano con dita scheletrite

e ti chiudevano in stanze buie.

 

Nelle sue favole le porte si aprivano piano piano,

cigolando nei cardini, e alla fine

compariva sempre la strega

che rapiva i bambini.

 

Queste storie ci mettevano sempre una gran paura,

e, quando era l'ora di dormire,

ci venivano in mente

e ci facevano battere forte il cuore.

 

Se la porta si apriva e un filo di luce

usciva dalla fessura, silenziosa,

l'ombra della mamma che ci teneva d'occhio,

ci sembrava la strega che veniva per portarci via.

 

Ci coprivamo la testa col lenzuolo,

per calmare un poco il battito del cuore.

Ma dopo, il sonno ci prendeva

e la paura di queste storie scompariva.

 

Nessun commento:

Posta un commento