domenica 7 novembre 2021

MASCIMA di Costanza Modena


U gh'eira a scöra ina munega tremenda, 

Mascima, a se ciamava, una lezenda!

A stüdiaivu cun ela a matematica,

a l'eira, de caratere, scurbütica.


Chì a Sanremu, e done da me età

prima o pöi i gh'han avüu a che fa...

A nu l'ho mai sentiu dì da nisciüna

ch'a fusse “Ina braviscima persuna!”


Ascì e cunsurele a martratava

e caicün u diixe fina ch'a e picava!

A l'eira de pé russu, russa infacia,

tracagnota, a meteva tüti a cucia!


A te gardava cun dui öij de fögu

ti vieivi e lüixete lampezà,

ti preferivi esse in autru lögu

e nu davanti a ela a tremurà.


In ti tempi de ghera, in cà a staixeva

du prufessù Ruveriu, sciü a e Tasciaire;

e garsune che ela a preparava

a e radünava tüte da me maire.


Candu a fasse capì a nu aresciva,

a cumensava a crià, e a ufendeva:

Oca, somaro, muso deficiente...!”

i eira e ciü bele ch'a l'aixeva in mente.


Ste meschine, pe a murtificassiun,

i aixeva i öij lüstri e lagrimuusi,

me maire a pregava, cu' u magun,

tüti i santi misericurdiuusi.


Pe' nu metile ancù ciü in sugessiun,

se a duixeva sciurtì da a cuixina,

a preferiva carasse da u barcun,

cian cianin … cume in ladru ch'u fuina!




Costanza Modena – Dialetto di Sanremo



MASSIMA


A scuola c'era una suora tremenda,

si chiamava Massima, una leggenda!

Studiavo con lei matematica,

aveva un carattere scorbutico.


A Sanremo le donne della mia età

prima o poi hanno avuto a che fare con lei...

Non ho mai sentito dire da nessuna

che fosse “Una bravssima persona!”


Maltrattava anche le sue consorelle

e qualcuno dice anche che le picchiasse!

Era di pelo rosso, rossa in viso,

robusta, metteva tutti in riga.


Ti guardava con due occhi di fuoco,

ci vedevi dentro lampeggiare delle lucine,

avresti preferito essere da qualsiasi parte,

ma non lì, davanti a lei, a tremare.


In tempo di guerra, abitava in casa

del professor Roverio, su a Tasciaire;

lw ragazze che lei preparava (per gli esami)

le radunava tutte (in casa) da mia madre.


Se non riusciva a farsi capire,

cominciava a urlare, offendeva;

Oca, somaro, muso deficiente...!

erano le parole più belle che le venivano in mente.


Quelle poverine, per la mortificazione,

avevano gli occhi lustri e lacrimosi;

mia madre, col magone, pregava

tutti i santi misericordiosi.


Per non metterle (le scolare) ancor più in soggezione,

se doveva uscire dalla cucina,

preferiva calarsi dalla finestra,

senza far umore... come un ladro che scappa.


Nessun commento:

Posta un commento