sabato 29 agosto 2026

U MAIXÉ di Pia Viale


              Maixei de mei pàire


Che pecau vive in t’in tempu che nu se fà ciǘ de maxei!

S’i se ghe méte, au giurnu d’ancöi, i fan spediu cun prie e simen…

 

Ma mi m’avisu de candu i mürava cun tüta l’arte che vö stu travagliu,

i l’acumensava scavendu ina söglia cu’ u picu, u paferu, ina sapa e in magagliu.

 

Au cussutan e prie ciǘ marìe, pöi i latacava cun u primu ran,

i seghìa a fira cun e prie ciù bele, deré de scaglie e de massacan.

 

Segundu ai posti e prie i scangiava, gh’eira u sagiun, u curumbin, u sgrutu,

cun u testǘ au megliu i e scadrava e deré in bocia u purgia de tǘtu.

 

Pe fa in maixé gh’andava u so tempu, ma l’eira in ritmu assai naturale,

numa che ancöi, che andamu de cursa, ciǘ a nu paresce ina cousa nurmale.

 

E se ciarlava tranchili tra e prie, süendu forte sute au su de l’estae,

e i mei regordi i se porta de couse che nu e hon mai ciǘ atruvae.

 

Da chela funtana in po’ d’aiga fresca cun in brocu i figliöi i l’andava a piglià,

de voute cun in fiascu che au postu du tapu u l’ava ina föglia de viu recegà.

 

Du pan e pumata se ghe n’è mangiau inse chela scareta acumensà,

poi suta a in figu, cun in lensurun, au frescu s’andava a repousà.

 

Candu servia e s-cianassöre vö dì che eirimu au ran survan:

chelu maixé l’eira tostu feniu e de voute l’ura du levaman.

 

Pöi besögnava arangiaghe a tera e acianelà a fascia davanti,

ince cun e scaglie i sgarbi ciù grossi e arecampà i feri e i avansi.

 

Parescìa da nu crede, ma in te poche giurnae chelu maixé u l’eira stau fau

e a ben pensaghe pe sincant’agni u ghe serìa magara arestau.

 

U maixé cun a puntà  u l’è in opera d’arte che nu me stancu mai de gardà

e me despiaixe pensà che in giurnu o prima o dopu u s’agarerà.

 

 

Pia Viale - Dialetto di Vallebona (Im)

Poesia cui è stato assegnato il Primo Premio Assoluto al Concorso "Ulivi diVersi" dedicato ad Angelo GASTALDI e organizzato dal Comitato di Castellermo  [Arnasco, Vendone e Onzo (Sv)]

 

 

IL MURO A SECCO

 

Che peccato vivere in un’epoca in cui non si fanno più i muri a secco!

Se ci si mettono oggigiorno fanno presto con pietre e cemento…

 

Ma io mi ricordo di quando muravano con tutta l’arte che vuole questo lavoro,

cominciavano scavando la base con il piccone, il palanchino, una zappa ed un bidente.

 

Al fondo le pietre più brutte, poi iniziavano il primo strato,

seguivano la linea retta con le pietre più belle e dietro pietre piccole e medie.

 

Secondo ai luoghi le pietre cambiavano, c’era il sabbione, la colombina, l’ardesia tenera,

con la piccola mazza al meglio le squadravano e dietro un apprendista porgeva di tutto.

 

Per fare un muro a secco occorreva il suo tempo, ma era un ritmo assai naturale,

solo che oggi che viviamo nella fretta più non ci sembra una cosa normale.

 

Esi chiacchierava tranquilli tra le pietre, sudando forte sotto il sole dell’estate,

e i miei ricordi conservano cose che non ho mai più ritrovate.

 

Da quella fontana un po’ d’acqua fresca con una brocca i bambini andavano a prendere,

a volte con un fiasco che al posto del tappo aveva una foglia di vite pieghettata.

 

Del pane e pomodoro se ne è mangiato su quella scaletta iniziata,

poi sotto ad un fico, con un telone, al fresco si andava a riposare.

 

Quando servivano le pietre piatte significava che eravamo all’ultimo strato:

quel muro a secco era pressoché finito e a volte l’ora del levar mano.

 

Poi bisognava aggiustare la terra e ripianare la terrazza antistante

riempire con le pietre piccole i buchi più grossi e raccattare gli attrezzi e gli avanzi (di pietre).

 

Sembrava incredibile, ma in pochi giorni quel muro a secco era stato fatto

e a ben pensarci per cinquant’anni ci sarebbe magari rimasto.

 

Il muro a secco “puntato” è un’opera d’arte che non mi stanco mai di guardare

e mi dispiace pensare che un giorno o prima o dopo cadrà.

 

Nessun commento:

Posta un commento